Adevarata poveste a lui Balto, cainele care a devenit erou

Autentificati-va pentru a vedea fotografii, articole si multe altele scrise de Carla Darc.



Balto a fost un caine din rasa Husky Siberian, nascut in Nome, un orasel din Alaska, in anul 1919. „Husky” deriva din cuvantul care se refera la populatia din zona Arctica, denumita in general „Eskimo” si cunoscuta ca „huskies” – forma scurta a „Huskimos”, pronuntie data de navigatorii englezi de pe vasele comerciale.

 

Aceasta rasa, desi originara din Rusia, a fost adusa pe teritoriu american in anul 1905, pentru a fi folosita la trasul saniilor. Cainii Husky Siberian erau mai rezistenti si mai usori decat Malamutul de Alaska – cainii originari ai acestui teritoriu, asa ca au devenit preferati, deci si foarte folositi. Apropierea genetica de lupul gri este data de incrucisarea dintre rase.

Husky sunt caini de talie medie, energici si atletici. De obicei, au blana intr-un strat dublu, gros, care poate fi gri, negru, aramiu sau alb. Ochii lor sunt, de obicei, de culoare albastru deschis, desi pot fi de asemenea maro, verde, albastru, galben sau heterochromic. Originar din Siberia, acest caine este agil, alert, inteligent si prietenos. Husky Siberian este considerat a face parte din grupul cainilor de munca. Pot cara incarcaturi usoare, la o viteza moderata pe distante lungi. Este rapid, suplu si are o eleganta deosebita in miscare. Se distinge printr-un corp bine imblanit, urechi drepte, vigilente si o coada stufoasa, ca de vulpe. Proportiile corpului sugereaza un echilibru intre putere, viteza si rezistenta. Cainele se simte bine in hamuri, fiind foarte sigur pe el, iar performantele sale sunt evidente. Masculii sunt puternici, dar niciodata greoi. Femelele au o structura mai fina, dar de asemenea, puternica si, la fel ca masculii, dau impresia ca forta si rapiditatea lor nu au limite. Husky Siberian isi utilizeaza cu masura resursele, economisindu-si energia cu foarte mare chibzuinta. 

 

La inceputul secolului XX, concursul anual All-Alaska Sweepstakes al saniilor trase de caini, care se desfasura intre Nome si Candle, era foarte popular si avea un parcurs de 408 mile in total. Leonhard Seppala, viitorul stapan al lui Balto, era un conducator de sanii renumit, foarte experimentat, participand frecvent la diverse competitii si curse. Numele de Balto i-a fost dat cainelui in memoria exploratorului norvegian Samuel Balto, personaj popular in Nome, in timpul Goanei dupa Aur.

 

In iarna 1924-1925, mica localitate Nome (cu ~ 1.500 locuitori), unde temperaturile se situau de obicei in jur de -30°C,  a fost afectata de o epidemie de difterie – o boala infectioasa grava, foarte contagioasa, intalnita mai ales la copii, si care poate fi fatala. Multi copii din Nome se aflau in pericol, printre ei fiind si singurul copil al lui Seppala, o fetita de 8 ani pe nume Sigrid. 

Din nefericire, vaccinul contra difteriei (antitoxina difterica) existent in Nome era ineficient fiindca expirase, iar cel comandat cu cateva luni inainte nu mai sosise pentru ca portul se inchisese fiind blocat de gheturi si asa urma sa ramana pana in primavara. De aceea, pe 22 ian. 1925, doctorul Curtis Welch, singurul medic din Nome, a trimis cateva telegrame radio pentru a informa celelalte orase din regiune despre riscul raspandirii bolii si pentru afla de unde poate procura noi doze. Cel mai apropiat oras care a raspuns solicitarii imediate a fost Anchorage, la o distanta de 674 mile (1.085 km). Din pacate, nu se putea apela la transport aerian, cele 2 avioane existente acolo erau prea vechi pentru a face fata conditiilor meteo extreme. Cilindrul metalic continand fiolele invelite in paturi, avea o greutate totala de 9 kg si putea fi transportat o parte din drum cu trenul, pana la Nenana (un oras ceva mai aproape de Nome), apoi singura solutie era sa fie dus mai departe, la Nome, doar cu atelaje trase de caini.  

 

Situatia era foarte grava (se estima o rata a mortalitatii de 100%) , astfel ca 20 de conducatori de sanii si cainii lor s-au angajat intr-o calatorie periculoasa, ce  avea ulterior sa fie cunoscuta drept „Marea Cursa a Indurarii” ("Great Race of Mercy"). Au fost angrenate mai multe sanii si peste 100 de caini, avand misiunea de a duce serul salvator catre orasul aflat deja in carantina.

Cei 20 de ghizi au realizat un sistem de legaturi in stafeta, ce a facut posibil transferul vaccinului. Planul a fost ca din Nenana si Nome sa plece atelaje de sanii cu caini si sa se intalneasca la jumatatea distantei  de 674 mile, la Nulato, pentru a scurta intervalul de livrare catre Nome fiindca vaccinul putea rezista doar 6 zile in acele conditii extreme de frig. Toti cei implicati au indurat temperaturi foarte scazute, in jur de -40 ° C, vanturi puternice, trasee pe gheata inselatoare (portiuni alternative de gheata si apa) si zone muntoase complicate. Multi caini au murit si unii conducatori de atelaje au suferit degeraturi in incercarea lor temerara. Echipele nu s-au oprit din drum decat pentru a ingriji cainii si pentru a incalzi serul. Seppala a fost desemnat sa parcurga prima parte a traseului dintre Nulato si Nome fiindca anterior il parcursese intr-un timp record de numai 4 zile si astfel era considerat cel mai in masura sa o faca din nou. El a plecat in cursa renuntand complet la Balto (scotandu-l din formatie) si folosindu-l pe Togo drept caine conducator. Cursa facuta de Seppala si echipa sa a fost memorabila, insa despre ea va voi povesti intr-un alt articol.

Reporterii aduceau stiri despre cursa, unei lumi care urmarea cu sufletul la gura drama din Nordul indepartat.

 

Alaturi de Seppala, unul dintre cei mai remarcabili conducatori de sanie a fost norvegianul Gunnar Kaasen, conducatorul unei echipe compusa din 13 caini, intre care se afla si Balto, pe care norvegianul l-a pus in pozitia de lider. Dupa cum va spuneam, acest caine a fost cedat de catre Leonhard Seppala care il folosise doar in pozitie secundara si il considera a nu fi un caine potrivit pentru o cursa de viteza, asa cum urma sa fie cea spre Nome. In timpul acestei curse parcursa aproape in intregime noaptea, vantul a batut atat de tare incat la un moment dat a rasturnat sania si Kaasen aproape ca a pierdut cilindrul cu ser. A trebuit sa-l caute in zapada in genunchi si cu mainile goale pentru a-l simti la atingere, iar asta i-a provocat degeraturi. Vizibilitatea era atat de mica incat uneori el nu-si putea vedea nici macar mainile, daramite cainii inhamati la sanie.

Exista cateva teorii legate de ceea ce s-a intamplat cu ultimul grup de caini, condus de Gunnar Kaasen pe ultimele ~54 de mile (87km). Unii sugereaza faptul ca Balto ar fi fost cel care a condus atelajul fiindca celalalt caine conducator nu s-ar fi putut orienta, iar Balto cunostea traseul pe care il mai facuse inainte cu Seppala, chiar daca niciodata nu ocupase pozitia de lider. Altii spun ca insusi Kaasen ar fi fost incapabil sa conduca sania pentru ca si-ar fi rupt un picior. Cert este faptul ca Balto a preluat comanda cursei, desi putini ar fi avut incredere in el. Prins intr-un viscol cumplit care batea din fata si care nu-i permitea lui Kaasen sa vada absolut nimic inainte, la - 46° C, cu troiene pana la brau si ninsoare orbitoare, norvegianul a fost nevoit sa lase cursa pe seama lui Balto care a condus atelajul de unul singur si niciodata nu s-a indepartat de la traseu. Mai mult, el si-a dovedit abilitatile exceptionale atunci cand si-a salvat echipa pe raul TopKok. Neincrederea initiala in calitatile de conducator ale lui Balto s-a bazat pe faptul ca era de asteptat ca un caine neantrenat pentru a fi lider sa nu ii poata conduce pe ceilalti, dar iata ca  Balto a fost in stare sa se orienteze foarte bine, sa gaseasca ruta si sa o parcurga intr-un timp chiar mai scurt decat cel estimat, sa reziste eroic, alaturi de cei 12 caini, unui viscol naprasnic si sa-si duca la bun sfarsit misiunea dificila de caine conducator, iar asta i-a adus recunostinta Americii si admiratia intregii lumi. Fara efortul extraordinar al acestui caine minunat, intregul maraton ar fi fost compromis chiar pe ultima portiune de traseu, dozele nu ar mai fi ajuns la destinatie si astfel s-ar fi pierdut foarte multe vieti.

In numai 5 zile si jumatate (pe 2 februarie 1925), vaccinul a ajuns, in final, la Nome. Kaasen a fost intampinat ca un erou, avand parte de multe multumiri, laude si felicitari, insa el le-a spus tuturor ca si Balto merita toate acestea, cel putin in egala masura. Kaasen i-a predat serul doctorului Curtis Welch, care l-a si distribuit. Toate dozele au ajuns intacte. In perioada urmatoare nu s-au mai inregistrat alte decese. O a doua transa de ser, trimisa din Seattle, Washington, a sosit in Seward, Alaska, 5 zile mai tarziu si a fost transportata la Nome in acelasi fel.

Toti participantii la cursa cu caini au fost primit scrisori elogioase de la presedintele Calvin Coolidge (al 30-lea presedinte al SUA), iar Senatul si-a oprit sedinta pentru a omagia evenimentul. Primarul din Los Angeles i-a oferit lui Balto, in fata primariei, cheia orasului in forma de os.

In semn de recunostinta, la un an de la cursa infernala, lui Balto i s-a amplasat o statuie de bronz in Central Park, New York, realizata de catre FG ​​Roth. Statuia este dedicata exclusiv acestui erou patruped, considerat a fi salvatorul populatiei din Nome, si are urmatoarea inscriptie :   „Dedicata spiritului neinvins al cainilor ce au tras saniile aducand antitoxina 600 de mile din Nenana, pe gheata aspra, peste ape inselatoare, prin viscole arctice, pentru a salva orasul Nome vitregit, in vara anului 1925. Rezistenta – Fidelitate – Inteligenta"

O alta statuie a fost plasata in centrul orasului Anchorage De asemenea, Balto a fost expus in Madison Square Garden, in fata a 20.000 de spectatori. Povestea sa a avut un mare impact in lume, astfel ca la aprox. 2 ani de la maratonul vaccinului, Balto si alti 6 caini de atelaj au traversat continentul Statelor Unite intr-o cursa demonstrativa. Dupa cursa, Kaasen nu s-a mai putut intoarce in Alaska impreuna cu cainii sai fiindca acestia au fost vanduti celui mai bun ofertant, de catre compania care a sponsorizat cursa, cumparatorul folosindu-i apoi pentru a fi expusi si incluzandu-i in spectacole ciudate, la Los Angeles. 

Din pacate, incepand cu 1926,  Balto si cei 6 caini din echipa au trait in conditii mizere pana ce au fost descoperiti si salvati de catre afaceristul George Kimble care i-a predat Gradinii zoologice din Cleveland (ce avea sa devina casa lor permanenta) unde Balto a trait pana la varsta de 14 ani. El a murit eutanasiat din cauza vastei inaintate, pe 14 martie 1933. A fost impaiat si acum se afla la Muzeul de Istorie Naturala din Cleveland. De la moartea sa, in fiecare an in luna martie i se celebreaza memoria prin organizarea cursei polare a saniilor trase de caini „Iditarod Trail Sled Dog Race ”. Anul acesta, cursa va incepe pe data de 2 martie. https://iditarod.com/  

In 1976, povestea a aparut din nou in „Cursa contra mortii : O poveste adevarata din Nordul indepartat” (Race against Death: A True Story of the Far North), scrisa de catre autoarea pentru copii Seymour Reit.

Incredibila poveste a lui Balto a fost ecranizata. Primul film a fost cel din 1926, de numai 30 de minute, in care au jucat chiar Gunnar Kaasen si echipa sa. Al doilea film despre Balto este unul de live-action si animatie, cu acelasi nume, avand premiera in anul 1995. Este produs de Universal Studios si Amblin Entertainmen si, in afara de Balto, toate celelalte personaje sunt imaginare. Filmul incepe in New York, unde o doamna in varsta (interpretata de Miriam Margoyles), nepoata ei (Lola Bates-Campbell) si cainele ei din rasa Husky Siberian pe nume Blaze se plimba prin Central Park, cautand o statuie comemorativa. In timp ce se opresc sa se odihneasca, bunica incepe sa spuna povestea cursei cu vaciinurile aduse la Nome si astfel filmul trece de la live-action, la animatie.

Distributia o puteti vedea aici : https://en.wikipedia.org/wiki/Balto_(film)

 


Taguri: sanie Alaska vaccin cursa siberian husky caine erou Balto